La 85 de ani, Nicolae Corjos nu este doar un nume rostit cu respect în cinematografia românească — este o emoție care se reactualizează de fiecare dată când revedem Liceenii sau Declarație de dragoste. Este acel regizor care, cu discreție, dar cu o sensibilitate aparte, a înțeles adolescența românească a anilor ’80 și a transformat-o în poveste, în memorie colectivă, în peliculă de aur.
Actorii care i-au trecut prin mâini, atunci niște adolescenți cu ochii mari și visuri fragile — Oana Sârbu, Teodora Mareș, Ștefan Bănică Jr., Mihai Constantin, Tudor Petruț sau Adrian Păduraru — îi poartă și astăzi recunoștința vie. Nu doar pentru că i-a distribuit în filmele ce aveau să le definească carierele, ci pentru că le-a oferit încredere, libertate și șansa de a deveni chipurile tinereții unei întregi generații.
Născut în 1935, la Hotin — oraș cu rădăcini românești, aflat azi pe teritoriul Ucrainei — Nicolae Corjos a absolvit IATC în 1956 și și-a început cariera nu pe platourile de filmare, ci în spatele catedrei, învățându-i pe alții ce înseamnă limbajul cinematografic. În 1966 înființa studioul de film al Conservatorului, iar din 1981 devine regizor la Studioul „Alexandru Sahia”, unde semnează zeci de documentare de o remarcabilă finețe artistică.
Dar dincolo de documentarele despre Mănăstirea Văcărești sau Sergiu Celibidache, Corjos va rămâne în sufletul publicului larg drept părintele unei trilogii neoficiale despre liceeni, despre emoții nerostite, iubire curată și prietenii care trec testul timpului. Cu Declarație de dragoste (1985), Liceenii (1986) și Extemporal la dirigenție (1988), el a oferit publicului nu doar divertisment, ci o oglindă în care s-a putut regăsi o întreagă generație.
Era o vreme în care România avea nevoie de povești care să înduioșeze, care să aline. Și Corjos a venit cu exact acel tip de cinema — cald, curat, onest. A oferit adolescenților din acea perioadă un refugiu, o confirmare că ceea ce simt este real și valoros. Iar pentru cei care erau deja maturi, filmele sale au fost o întoarcere la candoare.
Puțini regizori au reușit să construiască cu atâta blândețe lumi atât de credibile, cu personaje atât de firești, în care fiecare spectator putea găsi o bucățică din sine. Corjos n-a avut nevoie de spectaculos, de efecte sau artificii. A avut nevoie doar de sinceritate, de suflet, de o privire limpede asupra omului — și mai ales asupra tânărului aflat la granița dintre copilărie și maturitate.
Anii au trecut, dar filmele sale au rămas. S-au difuzat și redifuzat, au fost citate, parodiate, analizate. Iar fiecare generație le-a redescoperit ca pe un secret bine păstrat. Căci, dincolo de nostalgie, Liceenii este un film despre visare, despre iubirea necomplicată, despre prietenie și despre profesorii care, uneori, ne modelează fără să ne dăm seama.
Astăzi, la 85 de ani, Nicolae Corjos nu mai face filme. Dar filmele sale îl fac prezent, viu, esențial. Îi datorăm nu doar cadre frumoase, ci și amintiri. Nu doar povești, ci și emoții adevărate. Și, mai ales, îi datorăm un „mulțumesc” rostit din inimă, pentru că a știut să ne vorbească tuturor, la orice vârstă, despre lucrurile care chiar contează: iubirea sinceră, prietenia care nu cere explicații și curajul de a fi vulnerabil.
La mulți ani, domnule Corjos. România v-a iubit prin filme și vă iubește și prin amintire.