Canicula din 1931 și mitul celor 60 de grade Celsius din București: între legendă urbană și realitate științifică
Vara anului 1931 a rămas întipărită în memoria colectivă a bucureștenilor ca una dintre cele mai dogoritoare veri trăite vreodată. Era 16 iulie, o zi în care orașul ardea sub un cer fără milă, iar ziarele vremii anunțau cu litere de-o șchioapă un record absolut: 60 de grade Celsius în Capitală. Străzile încinse, trotuarele topite și oamenii ieșiți din case doar la lăsarea serii păreau să confirme titlurile înfricoșătoare. Dar era oare această informație adevărată?
Cifrele care au făcut istorie, dar nu și știință
La acea vreme, presa era însetată de senzațional. Orice cifră extremă era imediat transformată în „record”, fără prea multe întrebări legate de acuratețe sau metodologie. În realitate, cele 60 de grade nu reprezentau temperatura aerului – acea valoare pe care o vedem azi afișată pe ecranele telefoanelor sau în buletinele meteo – ci temperatura solului, măsurată direct în bătaia soarelui, fără protecție, fără standarde.
Pe atunci, stația meteorologică București–Filaret – una dintre cele mai vechi din România – înregistra, la umbră și la 2 metri deasupra solului, o temperatură de aproximativ 38,6 grade Celsius. Foarte cald, fără îndoială. Dar nicidecum 60.
Diferența care schimbă totul
În climatologie, contează enorm cum și unde se face o măsurătoare. Temperatura aerului, cea pe care o considerăm „oficială”, se măsoară la doi metri deasupra solului, în spațiu umbrit, ventilat și ferit de influențe directe. În schimb, temperatura la nivelul asfaltului sau pământului poate fi cu 20–30 de grade mai mare.
Climatologul Mădălina Moise, de la ANM, explică acest fenomen simplu și clar: „În lunile de vară, diferența dintre temperatura maximă a solului și cea a aerului variază, în general, între 20 și 35 °C.” Așadar, dacă în aer sunt 38 de grade, pe asfalt putem avea, fără exagerare, și 60.
O zi cu adevărat istorică, dar interpretată greșit
Ceea ce s-a întâmplat în 1931 a fost, cu siguranță, o zi toridă. O zi în care bucureștenii s-au ascuns prin case, în pivnițe sau sub copacii din Cişmigiu. Dar temperatura de 60 de grade s-a răspândit ca focul nu pentru că era reală în sens meteorologic, ci pentru că suna spectaculos. A devenit rapid o referință, un mit urban invocat decenii mai târziu în fiecare vară dogoritoare.
În epoca modernă, această poveste a fost folosită chiar și ca argument de către cei care minimalizează efectele schimbărilor climatice. „Dacă și în 1931 erau 60 de grade, ce mare lucru e acum?” – așa sună unele opinii în spațiul public. Doar că, din nou, se compară mere cu pere.
Recordurile reale: când chiar s-a atins maximul
În termeni reali și documentați științific, cel mai fierbinte moment înregistrat oficial în Capitală a fost în 5 iulie 2000, când termometrul a urcat la 42,4 grade Celsius. La nivel național, vârful absolut a fost atins în Brăila, la stația Ion Sion, pe 10 august 1951: 44,5 grade Celsius.
Și da, temperaturile solului au ajuns, în epoci moderne, să depășească chiar și 68 de grade. În vara anului 2007, tot la stația Filaret, în plină caniculă, solul a atins o temperatură de 68,5 grade Celsius, într-o zi în care temperatura aerului era cu mult mai scăzută.
De ce e important să spunem povestea corect
Cazul celor „60 de grade din 1931” nu e doar o curiozitate istorică. Este o lecție despre cum o informație transmisă greșit poate deveni un adevăr acceptat. Este un exemplu despre cât de necesar este să înțelegem contextul înainte să tragem concluzii. Și mai ales, este un semnal că, în fața realității schimbărilor climatice, avem nevoie de mai multă educație și mai puțin folclor.
Până la urmă, Bucureștiul lui 1931 și cel al lui 2025 nu sunt chiar atât de diferiți: amândoi cunosc ce înseamnă arșița verii, dar doar unul are instrumentele necesare să o înțeleagă corect.