Cinci ani au trecut, iar România încă nu și-a revenit din șocul unei tragedii care a expus
vulnerabilitatea sistemului de protecție a cetățenilor. O familie continuă să trăiască într-o
realitate pe care mulți dintre noi nici nu ne-o putem imagina. Fiecare zi aduce cu sine o
nouă formă de durere, iar speranța se zbate între vise și realitate. Ceva s-a schimbat
fundamental în modul în care românii privesc instituțiile care ar trebui să-i protejeze.
Un bătrân, marcat de ani de suferință, a decis să vorbească. Cuvintele lui nu sunt ușoare,
iar mesajul pe care îl transmite cutremură până în adâncul sufletului. El nu mai cere doar
răspunsuri – el cere adevărul, oricât de dureros ar fi acesta. Și în timp ce vorbește,
România ascultă, întrebând-se în tăcere ce anume s-a putut întâmpla cu adevărat.
Bunicul Luizei Melencu a povestit un moment care i-a marcat viața pentru totdeauna. Pe
14 aprilie, întors acasă de la pescuit, a fost cuprins de o neliniște ciudată, de o senzație
pe care nu o putea explica. „Pe 14, când am venit de la pescuit, am avut o premoniție. Îmi
spunea ceva că s-a întâmplat ceva. Prima grijă când am intrat în curte a fost să întreb de
Luiza”, a mărturisit el. Acel sentiment, acea voce interioară care șoapte adevăruri pe care
nu le vrem, a fost doar începutul unui coșmar care continuă și astăzi.
De atunci, familia nu a mai fost aceeași. Cinci ani de așteptare, cinci ani de neliniște
constantă, cinci ani în care speranța și disperarea se luptă pentru supremație în sufletele
celor care o iubeau pe Luiza. Bunicul fetei vorbește cu o tristețe greu de suportat despre
o viață trăită în suspans, despre nopți nedormite și zile care se par veșnicii. „E foarte
greu să mă pronunț dacă trăiește sau nu, pentru că instituțiile nu mi-au oferit niciodată
dovezi concludente”, spune el, și în cuvintele lui rezonează o neîncredere profundă.
Dar ceea ce face cu adevărat durere este faptul că bărbatul nu s-a ferit să critice dur
modul în care autoritățile au gestionat cazul. El consideră că adevărul nu a fost încă spus
și că sistemul de justiție a eșuat în a oferi claritate. Gheorghe Dincă, principalul suspect,
a fost condamnat, dar pentru bunicul Luizei, întrebările rămân fără răspuns. „La mine să vină
cu dovezi, să îmi spună pentru ce l-au arestat pe Dincă”, afirmă el, acuzând o lipsă totală
de transparență. Cuvintele lui nu sunt doar o critică – sunt o strigare de ajutor.
Cazul Caracal a dezvăluit o realitate crudă și incontestabilă: sistemul românesc de justiție
și protecție a cetățenilor nu era pregătit pentru o asemenea situație. Disparițiile Luizei
Melencu și Alexandrei Măceșanu au pus în evidență o coordonare deficitară între autorități
și o lipsă de rapiditate în răspuns. De atunci, întrebări dificile plutesc în aer, iar
neîncrederea în instituții s-a adâncit. Fiecare declarație a rudelor devine un ecou al unei
traume colective care refuză să se stingă.
Și totuși, în mijlocul acestei întunericuri, există ceva care nu moare. Bunicul Luizei
refuză să renunțe la speranță, refuză să accepte că totul s-a terminat. El crede în continuare
că nepoata lui ar putea fi undeva, că poate, doar poate, va veni o zi în care va afla adevărul.
„Numele Luizei provoacă un amestec de regret și revoltă în România. Noi nu putem trăi fără
adevăr”, spune el. Și în aceste cuvinte se află esența unei țări care încă se luptă să-și
găsească umanitatea, să-și găsească răspunsurile și, mai presus de toate, să-și găsească
speranța.