Mă numesc Adriana, am 50 de ani și credeam că am o viață normală, liniștită. Sunt căsătorită de 22 de ani cu un bărbat despre care am spus tuturor că e stâlpul familiei. Avem un băiat plecat în Germania și o viață construită împreună pas cu pas.
Acum un an, soțul meu a început să devină distant. Spunea că e obosit, că are probleme la serviciu, că are nevoie de timp „pentru el”. Eu, ca o proastă, l-am crezut. Îl vedeam tot mai puțin acasă, iar când era aici, parcă nu mai era cu noi.
Într-o seară, am găsit în geaca lui un bilet:
„Mulțumesc pentru seara minunată. Abia aștept să te revăd ❤️”
Nu era scrisul meu. Nici nu semăna.
Mi-am simțit stomacul căzând.
L-am întrebat direct. A negat. A jurat. A spus că e „o glumă”. Apoi, după două zile în care m-a văzut că nu cedez, a recunoscut: de aproape un an se vedea cu o femeie mai tânără. Cu 18 ani mai tânără decât mine.
Cea mai mare umilință a fost când mi-a spus:
„Nu știu cum s-a întâmplat… dar ea mă face să mă simt important.”
Atunci am simțit că se rupe tot în mine.
Am încercat să plec, dar nu am avut curaj. Ani de viață împreună, amintiri, casă, copil… nu se rup într-o zi. El spune că s-a terminat cu acea femeie. Eu simt că minte. Își ține telefonul ascuns, se schimbă în baie, pleacă mereu „câte 20 de minute”.
Nu știu ce să fac.
Să lupt? Să plec?
Există iertare pentru așa ceva?
Voi ce ați face în locul meu?