Mă numesc Andreea, am 41 de ani, și credeam că am închis definitiv capitolul cel mai dureros al vieții mele. Am fost căsătorită 8 ani cu un bărbat pe care l-am iubit nebunește, dar care avea o singură slăbiciune: asculta mai mult de mama lui decât de mine.
Ori de câte ori făceam un pas înainte în relația noastră, mama lui ne trăgea înapoi. Îmi analiza hainele, corpul, cum gătesc, cum vorbesc… orice. Pentru ea, eu eram „fata care nu e de nivelul lui”.
La început am încercat să o suport. Apoi să o ignor. Apoi să îi explic. Niciodată nu a funcționat. Soțul meu era mereu la mijloc, dar în loc să mă protejeze, se lăsa condus de vorbele ei.
După ani de certuri, frustrări și lacrimi ascunse, am cedat. Am plecat. Am divorțat.
Viața mea s-a liniștit treptat. Am început să am grijă de mine, să arăt bine, să mă simt bine, să mă bucur de libertatea de a nu mai fi criticată la fiecare respirație.
Timp de doi ani n-am mai auzit nimic de el.
Până într-o zi, când m-a sunat. Plângea. Mi-a spus că mama lui a murit. A insistat să vin la înmormântare. Am fost. Nu pentru ea… ci pentru mine. Ca să închid capitolul.
După înmormântare, ceva s-a schimbat. A început să mă caute constant. Să-mi spună că regretă. Că a înțeles. Că și-a dat seama abia acum cât rău ne-a făcut. Că vrea să ne mai dăm o șansă.
Dar eu… nu mai știu ce să simt.
Îl mai iubesc? Da.
Aș putea avea din nou încredere în el? Nu știu.
Mi-e teamă că, de data asta, dacă îl las înapoi în viața mea… o să-mi rupă sufletul complet.
Ce ați face în locul meu? Ați mai încerca încă o dată… sau ați lăsa trecutul acolo unde a rămas?