Cristela Georgescu a primit un apel care părea complet obișnuit. Vocea de la celălalt capăt al liniei suna profesionist, sigur pe sine, gata să ofere soluții. Persoana care suna se prezentase drept reprezentant al unui operator de telefonie, iar discuția părea să urmeze un script cunoscut. Dar ceva nu era în regulă, deși ea nu putea să-și dea seama exact ce.
Conversația a decurs lin, cu întrebări standard despre satisfacția clienților și serviciile contractate. Reprezentantul menționase probleme din trecut, apoi complimentase cum funcționează acum totul. Totul părea atât de real, atât de convingător, încât Cristela Georgescu nu a avut niciun motiv să suspecteze ceva. Doar că această întâlnire telefonică avea o finalitate cu totul diferită decât cea pe care o anticipa.
YouTuberul cunoscut sub pseudonimul „Jepcar NCH” era cel din spatele apelului. El se lansase într-o farsă telefonică, iar ținta sa era soția fostului candidat la alegerile prezidențiale. În timp ce conversația progresa, el i-a propus o ofertă de portare a numărului, parte a unei presupuse campanii de fidelizare. Cristela Georgescu a tratat totul cu seriozitate, cerând ca detaliile să fie trimise pe e-mail, complet neștiind că era filmată și că momentul urma să devină viral.
Într-un punct al conversației, ea l-a întrebat dacă „Pavel” era numele mic sau mare. Răspunsul a venit imediat: era numele de familie. Cristela Georgescu a reacționat cu surprindere, spunând că nu mai întâlnise până atunci un asemenea nume. Conversația s-a încheiat politicos, cu mulțumirile ei sincere, iar ea nu a realizat niciodată că fusese parte a unui experiment de umor online care urma să ajungă în fața miilor de oameni.
Dincolo de această farsă, Cristela Georgescu este cunoscută pentru perspectivele sale asupra educației și dezvoltării copiilor. Într-un mesaj recent, ea a abordat un subiect care o preocupă profund: modul în care sistemul educațional actual influențează generațiile tinere. Ea considera că școala se concentrează prea mult pe acumularea mecanică de cunoștințe, în loc să creeze un spațiu în care copiii să învețe să fie atenți la sine și la cei din jur.
Viziunea ei asupra competiției era deosebit de critică. Ea vedea competiția ca pe un stimul periculos, ceva care limitează adevăratul potențial al copiilor. În opinia sa, inspirația și competiția sunt două lucruri fundamental diferite. Inspirația determină dorința reală de a progresa și de a se dezvolta, în timp ce competiția generează tensiune, ciudă și o nevoie permanentă de validare externă care poate fi copleșitoare.
Cristela Georgescu relata cum această mentalitate competitivă i-a marcat copilăria, adolescența și chiar viața profesională. Ea descria o existență în care competiția era omniprezentă: în familie, în bloc, în cartier, în clasă, la facultate și la locul de muncă. Dar ceva s-a schimbat atunci când a devenit mamă. Maternitatea i-a adus o dorință zdrobitoare de a rupe lanțurile acestui tipar dăunător și de a înceta trădarea de sine.
Ea afirma că sistemul educațional actual obligă copiii să se compare constant unii cu alții, ceea ce poate duce la traume emoționale și intelectuale profunde. Cristela Georgescu credea că educația autentică trebuie să încurajeze bucuria învățării și curiozitatea naturală, nu frica de eșec. Mesajul ei era clar: „Am fost educată în competiție toată copilăria, adolescența, tinerețea. Și am fost. M-am luat la întrecere peste tot. Competiție în familie, competiție în bloc, competiție în cartier, competiție în clasă, competiție în județ, competiție în țară și în afara ei, competiție la facultate, competiție la locul de muncă (aici a fost cu sânge!!!). Dacă nu veneau pe lume copiii mei și – odată cu experiența maternității – dorința zdrobitoare de a rupe lanțurile și de a înceta odată cu trădarea de sine, aș fi fost în competiție și azi!”
Perspectiva sa asupra educației și dezvoltării personale reflectă o gândire profundă despre ce înseamnă cu adevărat să crești într-o societate obsedată de performanță și clasament. Mesajul ei rezonează cu mulți părinți și educatori care se întreabă dacă sistemul actual servește cu adevărat interesele copiilor sau doar perpetuează un ciclu de anxietate și validare externă.