Există momente în care un singur mesaj, rostit cu vocea tremurată, reușește să facă mai mult decât o știre: apasa pe un nerv colectiv. Florin Piersic, omul care a umplut săli întregi doar cu felul lui de a spune o poveste, a ajuns în punctul în care cuvintele nu mai au loc să se așeze liniștit. În jurul lui, două nume grele — Valentin Uritescu și Alexandru Lulescu — au început să se audă altfel, ca și cum cineva a schimbat brusc decorul din culise.
Departe de a fi o reacție „de moment”, ceea ce transmite Piersic e mai degrabă o alarmă decât o lamentație. Pentru el, Uritescu și Lulescu nu sunt simple amintiri dintr-o fotografie de epocă, ci două repere care au mers în aceeași direcție, în aceeași generație, în același ritm de scenă. Iar când reperele se clatină, se simte în tot corpul teatrului românesc.
Mesajul lui Florin Piersic care a tăiat respirația
Florin Piersic vorbește rar despre dureri personale fără să le „îmbrace” în glumă. De data aceasta, însă, tonul e altul. Într-o intervenție în direct, actorul a rostit acele cuvinte care au rămas agățate de ecran, ca o rugăciune spusă prea repede, din frică:
„Oprește-te, Doamne, să-i mai iei dintre noi!”
Apoi, a adus aminte de Valentin Uritescu într-un mod care spune totul despre greutatea unui om de scenă: nu prin titluri, nu prin premii, ci prin prezență. Piersic îl descrie ca pe „o enciclopedie de teatru”, cu un umor aparte, din categoria aceea rară care nu se învață și nu se repetă.
În același suflu, numele lui Alexandru Lulescu intră în poveste cu o intimitate care nu poate fi jucată: îl sărbătoriseră, vorbiseră des în ultima vreme, iar legătura dintre ei rămăsese caldă, vie. Piersic nu ascunde că afecțiunea era reciprocă — iar asta transformă totul dintr-o relatare în ceva mult mai personal.
O generație care se subțiază de la o zi la alta
Dincolo de emoția brută, mesajul lui Florin Piersic are și o observație care doare: ritmul în care România rămâne fără repere culturale pare tot mai grăbit. Când spui „generația mea”, nu vorbești doar despre vârstă. Vorbești despre un timp în care actorii nu erau „conținut”, ci destin.
Piersic a amintit și de întâlnirile concrete: un dialog față în față, o apariție în „Piersic show”, o aniversare la Teatrul Tănase. Detaliile acestea sunt, de fapt, miezul. Pentru că acolo se vede diferența dintre o relație de breaslă și o prietenie care a crescut pe aceeași scenă, în aceleași turnee, în același praf de cortină.
Între timp, viața lui Florin Piersic continuă într-un tempo surprinzător pentru cei care îl urmăresc de decenii: la 86 de ani, trăiește la Cluj și nu s-a desprins complet de lumea artistică. Iar tocmai această continuitate face ca vocea lui să cântărească și mai mult atunci când rostește numele lui Valentin Uritescu și Alexandru Lulescu.
Valentin Uritescu a murit într-o noapte de vineri, la 81 de ani, după aproape 50 de ani de luptă cu sindromul extrapiramidal, o afecțiune degenerativă, iar Alexandru Lulescu s-a stins la scurt timp, la 90 de ani, la doar o zi distanță.