Grăsuța, ca să nu mai fie luată în râs, l-a spălat și aranjat pe un om al străzii, apoi l-a adus la petrecere ca iubitul ei.
— Tania, iar s-a făcut ambuteiaj din cauza ta! Când te întorci, ocupi toată banda, nici avionul n-are loc să treacă! Se vede că lingi farfuriile înainte să le speli!
Toți au izbucnit în râs. Tania a închis ochii, dorindu-și să dispară, numai să nu mai audă batjocura și să nu mai vadă fețele lor pline de răutate. N-avea cum să le explice că ea și mama ei abia trăiesc din ce au și mănâncă doar cele mai ieftine semipreparate. Iar cu tendința ei de a se îngrășa, programul ăla haotic—mic dejun la miezul nopții, cină dimineața—nu face decât să înrăutățească totul.
Da, poate că ar fi trebuit să facă sport sau să-și schimbe stilul de viață, dar trebuia să muncească. I-a promis tatălui ei că va învăța și nu-și va lăsa mama la greu.
Studiile mergeau greu. Pensia mamei era mică, examenele se țineau lanț, iar ea muncea nopțile și nu dormea aproape deloc. Alte fete, în locul ei, ar fi slăbit. Ea, din contră, se rotunjea pe zi ce trecea.
A ascultat cu atenție. Se părea că toți plecaseră. Putea ieși afară. Dar cum a deschis ușa, s-a ciocnit iar de ospătari.
— Tania, tocmai la tine veneam, au zis ei.
Tania s-a încordat. De la ei nu vine niciodată ceva
bun
— Ce vreți?
S-au uitat unul la altul și ea a știut imediat că urmează altă rundă de glume proaste. Și-a amintit vorbele tatălui: „Tu ești cea mai deșteaptă, cea mai frumoasă. Chiar dacă te doare, luptă. Zâmbește și nu te da bătută.”
— Hai, spuneți, ce e?
— Tania, mâine seară avem o petrecere după tură. Dă-ne voie să închidem cu două ore mai devreme. Toți vin cu pereche. Tu vii? A, stai, tu n-ai cu cine… Că doar cine s-ar băga cu o butelie ca tine?
Râsul lor a acoperit tot. Atunci a apărut șeful.
— Ce-i bătaia asta de joc? Clienții cad de pe scaune de cât râdeți! La locurile voastre! Acum!
Toți au fugit, iar Tania a ieșit afară. Avea câteva minute să-și tragă sufletul. A încercat să se calmeze, dar a izbucnit în plâns. Chiar nu avea pe nimeni. Poate că ceilalți aveau dreptate. Era grasă, ratată și nimeni nu o dorea.
„Trebuie să fac ceva,” și-a zis. „Să nu mai mănânc deloc? Să mă duc la doctor? De parcă o să-mi spună altceva decât: ‘Regim, mâncare sănătoasă’… Da’ de unde bani?”
— Of, tata… Ce să fac? Dacă mâine nu vin cu vreun băiat, mă fac de râs…
Tania a tresărit. Cineva a tușit din tufișuri. Se înserase și nici prin cap nu-i trecea că ar putea fi cineva acolo, în spatele restaurantului. A făcut un pas înapoi, simțind un pic de teamă.
— Scuze, dacă te-am speriat, spuse un bărbat cam de vreo treizeci de ani. — Nu voiam. Nu suport să văd femei plângând. Pot să te ajut cu ceva?
Tania a oftat:
— Nu. Adică… cu ce să mă ajutați? Sincer, arătați de parcă dumneavoastră ați avea mai multă nevoie de ajutor ca mine.
Bărbatul i-a arătat o bancă.
— Pot să mă așez?
S-a așezat în tăcere, apoi a întors capul spre ea și a început să vorbească.
— Știi… am înțeles de mult că lacrimile nu rezolvă nimic. Doar îți complică viața. Acum un an, m-am trezit fără să-mi mai amintesc nimic. Da, am plâns de frică. Dar după aia, am realizat că nu mă ajută cu nimic. Dacă m-am trezit într-un subsol, înseamnă că acolo îmi era locul. Am început să umblu pe străzi, am întrebat lumea dacă mă recunoaște, dar nimeni nu știa cine sunt. Așa că am tras concluzia că n-am pe nimeni. Am încercat să-mi fac acte, dar poliția m-a tratat ca pe un nimic. Îi înțeleg. Cui îi pasă de un amărât fără adăpost? Acum sunt un nimeni.
— Un invizibil, a zis Tania și s-a uitat la el.
— Ciudat, pot să vorbesc, știu să mănânc, dar nu-mi amintesc cine sunt.
Atunci Taniei i-a venit o idee.
— Cum te cheamă?
— Nu m-ai ascultat deloc? Nu știu. Zi-mi cum vrei tu.
— Eu sunt Tania. Poate că… ai putea să mă ajuți.
Tania i-a povestit planul ei. L-a numit Anton, că așa îl chema pe tatăl ei.
Anton a stat pe gânduri.
— Asta chiar e o aventură. Îmi place… dar cum? Uite cum sunt îmbrăcat! Arăt de parcă vin de la groapa de gunoi, nu de la restaurant.
— Nu contează. Știi cum e mama mea? Te face om în două ore! Te îmbracă, te tunde, te spală, nici nu te mai recunoști!
— Norocoasă mai ești. Dar tatăl tău…
— Nu mai e. De mult. Dar tu îmi aduci aminte de el. Și el zicea mereu că trebuie să luptăm. Dacă nu vrei, înțeleg. Dar eu, în locul tău, aș lupta. Și eu lupt. Și îți propun să lupți și tu.
— Crezi că mama ta o să mă primească?
— Sigur că da. E minunată. Hai, vin-o. Îți zic adresa…
— Zi-o. Țin minte din prima. Nu știu cine am fost, dar memorie bună am.
Tania s-a întors la muncă. Știa că trișează un pic, dar spera că măcar așa vor înceta să o mai batjocorească.
Seara, acasă, i-a povestit tot mamei. Mama i-a spus:
— Tania, ești mare. Eu te susțin. Sper să iasă bine. Dar… ești sigură că nu e vreun infractor?
Tania a sărutat-o:
— Sper că nu. Pare bun și inofensiv. Cred că pur și simplu n-a avut noroc. Ești cea mai tare!
— Da… cea mai tare povară de pe pământ.
Anton a ajuns la timp. S-a fâstâcit puțin în ușă, apoi și-a scos pantofii și a rămas desculț pe parchetul alb. Tania i-a zâmbit:
— E-n regulă. Ai venit! Asta contează. Restul vedem noi.
— Cum aș putea să vă dezamăgesc? Eu…
— Hei, nu intra încă în rol! – a râs Tania. – Dar îți place starea, văd. Trebuie să-i convingem pe toți că suntem un cuplu îndrăgostit.