Ana s-a uitat la ferestrele apartamentului ei. Lumina ardea, Adrian o aștepta cu cina. Dar știa: nu poate să se întoarcă. Nu astăzi. Poate niciodată.
Apartamentul Catei era mic, dar confortabil, cu miros de ceai de vanilie și lumina blândă a veioze. Cata, o blondă energică cu breton mereu ciufulit, a pus în fața Anei o cană cu ceai și o farfurie cu brânzoaice.
Povestește, — a spus, așezându-se vizavi.
Ana a luat o înghițitură de ceai, strângându-și gândurile:
Adrian mi-a luat cardul de salariu. A spus că mi-l întoarce doar dacă devin „soție normală”. Să gătesc, să fac curățenie, să stau acasă… A cheltuit chiar și banii mei pe motocicleta lui.
Cata a exclamat:
Adică el decide acum cum să trăiești? Nu este normal, Ana!
Știu, — Ana a zâmbit amar. — Am blocat deja cardul. Și… am sunat un avocat. Mâine merg la consultație pentru divorț.
Cata a deschis ochii mari:
— Serios? Te-ai hotărât?
— Da. Nu mai pot să trăiesc așa. El vrea să fiu umbra lui. Iar eu… eu vreau să fiu eu însămi.
Telefonul Anei a vibrat. Adrian. A arătat ecranul Catei.
— Nu răspunde, — i-a sfătuit prietena.
Soarele strălucitor a orbit-o pe Ana când a ieșit din scara blocului, strângând în mână telefonul care devenise singura ei armă în lupta pentru libertate. Ieri viața i se răsturnase: soțul pe care îl iubise cândva se transformase într-un străin care hotărâse că banii ei, timpul ei și voința ei îi aparțin.
— Unde îmi este cardul, Adrian? — Ana a năvălit în bucătărie, unde soțul ei răsfoia leneș fluxul din telefon, șezând la masă cu cafeaua rece.
Adrian și-a ridicat ochii, și în privirea lui a licărit o batjocură. S-a dat înapoi pe scaun, încrucișând brațele, și buzele i s-au întins într-un zâmbet rece.
— Cardul? Ce card? — s-a prefăcut că este surprins. — Te referi la cel cu care îți cumperi hainele tale nesfârșite?
Ana și-a strâns pumnii. Lucra ca analist financiar într-o companie IT, câștiga mai mult decât Adrian, dar nu își permitea niciodată excese. Garderoba ei era mai modestă decât a majorității colegilor, iar fiecare cumpărătură era gândită cu atenție. Adrian, dimpotrivă, cheltuia cu ușurință mii pe „jucăriile” lui — ba o undiță nouă, ba piese pentru motocicletă.
— Nu te preface, — l-a tăiat scurt. — Am lăsat cardul în portofel, iar acum nu mai este acolo. Unde este?
Adrian s-a ridicat încet, înălțându-se deasupra ei. Vocea i-a devenit mai joasă, aproape amenințătoare:
— Îl am eu. Și nu am de gând să ți-l înapoiez până nu vei începe să te comporți cum trebuie.
Ana a înghețat. În cei șase ani de căsătorie se obișnuise cu cuvintele lui aspre, cu încercările de a-i controla programul, dar asta era prea mult. Cardul ei de salariu — teritoriul ei personal, independența ei.
— Cum trebuie? — vocea îi tremura de furie. — Sunt banii mei, Adrian. Ai mei. Întoarce-mi cardul imediat.
El a râs — scurt, răutăcios:
— Ai tăi? Ai uitat că suntem o familie? În familie totul este comun. Și eu, ca șeful familiei, decid cum să administrez bugetul.
— Șeful familiei? — Ana a făcut un pas spre el, fără să-și întoarcă privirea. — Vorbești serios? Lucrez câte zece ore pe zi, la fel ca tine. Nu sunt servitoarea ta.
Adrian și-a încrucișat brațele, ochii i s-au îngustât:
— Și ce faci tu pentru casă? Vii la unsprezece, pentru că „ai rămas cu prietenele”? Frigiderul gol, cina pregătită. Ce soție ești tu, la naiba?
Ana a simțit cum sângele i-a năvălit la obraji. Își iubea munca, plimbările de seară cu prietenele, micile ei bucurii — ca yoga de dimineață în parc. Și nu s-a gândit niciodată că trebuie să se justifice pentru asta.
— Dacă ai nevoie de o servitoare, angajează o menajeră, — i-a aruncat. — Iar eu nu îți datorez nimic. Întoarce-mi cardul. Acum.
— Nu, — Adrian i-a scos telefonul din buzunar și l-a fluturat. — Și nici să nu te gândești să suni la bancă. Am cheltuit deja puțin pe combustibil și o cască nouă. Nu te deranjează, nu-i așa?
Ana s-a înecat de indignare:
— Ai cheltuit banii mei? Fără acordul meu? Asta este furt, Adrian!
— Furt? — a făcut un pas mai aproape, vocea i-a devenit mai încetă, dar prin asta și mai înfricoșătoare. — Tu ești soția mea, Ana. Tot ce este al tău — este al meu. Și invers. Sau ai uitat ce ai promis la starea civilă?
Ea a dat înapoi, simțind cum pereții bucătăriei se strâng în jurul ei. Nu era doar o ceartă. Era o încercare de a-i lua controlul asupra propriei vieți.
— Dă-mi telefonul, — a spus încet.
— Și ce vei face dacă nu ți-l dau? — Adrian s-a aplecat spre ea, fața lui era la câțiva centimetri de a ei. — Vei fugi să te plângi? La cine? La mămica? La poliție?
Ana s-a uitat în ochii lui. În ei nu era nici picătură din dragostea pe care o văzuse cândva. Doar rece încredere în propria putere.
— Bine, — dintr-odată a zâmbit, deși în interior totul fierbea. — Vrei cină? Voi prepara.
Adrian și-a îngustat ochii, evident neasteptând o astfel de reacție:
— Asta-i cu totul altceva. Poate că în sfârșit vei începe să înțelegi cum trebuie să se comporte o soție normală.
Ana s-a apropiat de frigider. Înăuntru era aproape gol — câteva iaourturi, un bucată de brânză și colțunași înghețați. A scos pachetul de colțunași, a pus oala pe aragaz.
— Colțunași? — s-a revoltat Adrian. — Serios? Mă așteptam la o cină normală!
— Asta este tot ce avem, — a răspuns liniștită. — Dacă vrei altceva, dă-mi bani pentru cumpărături.
Adrian a pufnit, dar și-a băgat mâna în buzunarul jachetei atârnată pe cuier:
— Iată, ia câteva mii. Și să nu întârzii la magazin. Te urmăresc.
Ana a luat banii, și-a pus paltonul și a ieșit din apartament. În lift în sfârșit și-a permis să respire. Mâinile îi tremurau, dar nu de frică — de hotărâre. A format numărul băncii.
— Bună ziua, am nevoie să blochez cardul și să comand unul nou, — a spus când operatorul a răspuns.
— Spuneți datele, — vocea operatorului era profesională, dar binevoitoare.
După cinci minute cardul era blocat, iar unul nou promitea să sosească în trei zile. Ana a ieșit pe stradă, vântul rece de primăvară a lovit-o în față, dar ea simțea doar căldura din interior. A format numărul unei prietene.
— Cata, sunt Ana. Pot să dorm la tine? Am… probleme.
— Dumnezeule, desigur! — vocea Catei era plină de îngrijorare. — Ce s-a întâmplat?
— Vin și îți povestesc. Ajung într-o oră.
Ana s-a uitat la ferestrele apartamentului ei. Lumina ardea, Adrian o aștepta cu cina. Dar știa: nu poate să se întoarcă. Nu astăzi. Poate niciodată.
Apartamentul Catei era mic, dar confortabil, cu miros de ceai de vanilie și lumina blândă a veioze. Cata, o blondă energică cu breton mereu ciufulit, a pus în fața Anei o cană cu ceai și o farfurie cu brânzoaice.
— Povestește, — a spus, așezându-se vizavi.
Ana a luat o înghițitură de ceai, strângându-și gândurile:
— Adrian mi-a luat cardul de salariu. A spus că mi-l întoarce doar dacă devin „soție normală”. Să gătesc, să fac curățenie, să stau acasă… A cheltuit chiar și banii mei pe motocicleta lui.
Cata a exclamat:
— Adică el decide acum cum să trăiești? Nu este normal, Ana!
— Știu, — Ana a zâmbit amar. — Am blocat deja cardul. Și… am sunat un avocat. Mâine merg la consultație pentru divorț.
Cata a deschis ochii mari:
— Serios? Te-ai hotărât?
— Da. Nu mai pot să trăiesc așa. El vrea să fiu umbra lui. Iar eu… eu vreau să fiu eu însămi.
Telefonul Anei a vibrat. Adrian. A arătat ecranul Catei.
— Nu răspunde, — i-a sfătuit prietena.
Dar Ana a clătinat din cap:
— Dacă nu răspund, poate să vină aici. Știe unde locuiești.
A apăsat butonul de răspuns:
— Ce vrei, Adrian?
— Unde ești? — vocea lui era răgușită de furie. — Te aștept de trei ore! Unde îmi este cina?
— Nu vin, — a spus Ana cu fermitate. — Și nici mâine. Divorțez.
— Ce?! — aproape țipa. — Nu îndrăznești! Tu ești soția mea, Ana! Trebuie să fii cu mine!
— Nu datorez nimănui nimic, — vocea ei era liniștită, dar fermă ca oțelul. — Ai trecut toate granițele. Cardul este blocat. Și dacă încerci să mă urmărești, mă adresez poliției.
— Poliției? — Adrian a râs, dar în râsul lui se simțea nesiguranță. — Cine o să-ți creadă? Ești doar o isterică care a fugit de acasă!
— Vom vedea, — a răspuns Ana și a închis.
Cata se uita la ea cu admirație:
— Ești o tigroaică! Dar… ce dacă chiar vine?
— Atunci chemăm poliția, — Ana a ridicat din umeri. — Am înregistrarea conversației noastre. Și am trimis-o deja avocatului.
A doua zi dimineață Ana s-a trezit de la un telefon. Era șeful ei, Pavel Sergheevici.
— Ana, avem aici… o situație, — vocea lui suna tensionată. — Soțul dumneavoastră este la birou. Face scandal, vă cere. Paza este deja la limită.
Ana a sărit de pe canapea:
— Este la birou? Serios?
— Da. Și nu pleacă. Spune că este „problemă de familie”. Veniți, vă rog, altfel voi fi nevoit să chem poliția.
Într-o oră Ana a intrat în birou. Adrian ședea în recepție, fața lui era roșie de furie. Văzând-o, a sărit în picioare:
— În sfârșit! Ce faci, Ana? Ai părăsit soțul, ai fugit de acasă?!
— Nu aici, — ea a indicat ușa sălii de conferințe. — Haide.
În camera mică cu fereastră panoramică Ana s-a întors spre el:
— De ce ai venit? Vrei să mă concedieze?
— Și tu vrei să declar că ai dispărut? — a răspuns Adrian morocănos. — Nu răspunzi, nu vii acasă! Eram îngrijorat!
— Erai îngrijorat? — Ana și-a îngustat ochii. — Sau te superi că nu mai sunt sub controlul tău?
— Tu ești soția mea! — a lovit cu pumnul în masă. — Trebuie să fii acasă, nu să umbli prin locuri necunoscute!
— Căsătoria noastră s-a terminat, — a spus ea liniștită. — Divorțez astăzi. Și dacă mai vii aici sau la Cata, depun plângere pentru amenințări.
Adrian s-a înroșit la față:
— Crezi că te las? Tu nu ești nimeni fără mine, Ana. Nimeni.
Ea s-a uitat la el — mult, atent. Și dintr-odată a zâmbit:
— Știi ce, Adrian, tocmai încep să înțeleg cine sunt cu adevărat. Și fără tine sigur mă descurc.
A deschis ușa:
— Pleacă. Și nu te întoarce.
Adrian a înghețat, fața i s-a contorsionat de furie, dar a ieșit tăcut, trântind ușa. Ana știa că nu este sfârșitul — el va încerca să-și recapete controlul. Dar în clipa aceea a simțit ceva nou: putere. Pentru prima dată în ani a înțeles că viața ei îi aparține numai ei.
După o săptămână Ana ședea în cabinetul avocatului, ținând în mână dosarul cu documente. Cererea de divorț fusese depusă, iar în geanta ei se afla noul card de salariu. Adrian suna în fiecare zi, ba amenințând, ba implorând-o să se întoarcă, dar ea nu mai răspundea. Ieri găsise în cutia poștală un bilet: „O să regreți”. Dar în loc de frică a simțit hotărâre.
Seara, întoarsă în apartamentul închiriat pe care îl găsise prin Cata, Ana a deschis laptopul. Pe ecran era un bilet de avion — în Portugalia, unde visa de mult să ajungă. Un bilet. Pentru ea.
A zâmbit, privind apusul de la fereastră. Pentru prima dată de mult timp se simțea liberă. Și sentimentul acesta merita orice preț.