Sunt povești pe care marii artiști le țin în ei o viață întreagă, până într-o zi când decid, fără avertisment, să lase totul să iasă la suprafață. Așa a făcut recent și Ștefan Bănică Jr., când, într-o discuție relaxată, dar plină de miez, a început să vorbească despre lucruri pe care nu le mai spusese niciodată public. Din câteva fraze aparent simple, a devenit clar că urmează să scoată la lumină episoade care pot schimba felul în care îl privim cu toții – iar ceea ce a urmat chiar nu e de ratat.
Discuția a avut loc în podcastul realizat de Liana Stanciu, unde artistul a ales, pas cu pas, să deschidă uși vechi din trecutul lui profesional și personal. N-a început direct cu detalii șocante, ci a construit, calm, un drum prin amintirile sale, până când fiecare răspuns a început să semene cu o mărturisire. Fiecare idee lăsa impresia că urmează ceva tot mai mare, ca și cum, dintr-o dată, imaginea bine-cunoscută a lui Ștefan Bănică Jr. e doar o mică parte dintr-un tablou mult mai amplu, pe care nu-l știam deloc.
Abia apoi, liniștit, a început să vorbească despre începuturile lui în cinematografie, despre perioada în care era doar un tânăr de 19 ani, plin de emoții, aruncat brusc în lumina reflectoarelor. Și nu oricum, ci prin filmul „Liceenii”, care l-a transformat peste noapte într-un nume cunoscut în toată țara. Nimeni nu bănuia atunci câtă strategie, teamă și curaj se ascundeau în spatele acelui debut aparent simplu, iar un detaliu de pe afiș avea să răstoarne toate așteptările legate de cine este de fapt tânărul actor.
Pe afișul original al peliculei, în loc să scrie numele cu care îl știe toată România, apărea o variantă modificată: „Ștefan Bunica”, nu „Ștefan Bănică Jr.”. La prima vedere, pare o glumă sau o greșeală, dar, a explicat el în podcastul Lianei Stanciu, era de fapt o mișcare calculată. Ideea era să nu fie imediat asociat cu tatăl său, marele Ștefan Bănică, pentru ca lumea să-l judece după rol, nu după moștenirea de familie. În această aparent mică schimbare se ascundea dorința lui de a-și croi propriul drum, fără să fie etichetat din prima secundă.
În spatele acestei hotărâri stătea o realitate dură: într-o epocă în care un nume cunoscut putea să te ajute, dar putea și să te blocheze, el nu voia să fie „băiatul cu pile”, ci actorul care își câștigă locul pe merit. Tocmai de aceea, alegerea de a folosi un nume schimbat, aproape autoironic, era o formă de revoltă, dar și de protecție. Tânărul Bănică voia să treacă testul publicului fără scut, să vadă dacă rezistă singur, iar acest detaliu aparent minor spune mai mult despre el decât zeci de declarații făcute la cald.
Însă dezvăluirile nu s-au oprit la scena artistică; povestea a alunecat firesc spre contextul mai greu al acelor ani, când regimul comunist dicta nu doar viața de zi cu zi, ci și cariera celor din lumina reflectoarelor. În acea perioadă, să nu fii membru de partid era aproape de neimaginat pentru cineva cunoscut, cu atât mai mult pentru un actor în plină afirmare. Și totuși, așa cum a povestit el, a găsit o modalitate incredibil de simplă și isteață prin care a evitat acest pas, transformat atunci aproape într-o obligație.
În podcastul Lianei Stanciu, Ștefan Bănică Jr. a rememorat momentul în care au venit să-l înscrie în partid și replica lui care a schimbat totul: „Când au venit să mă înscrie, le-am spus: ‘domnule, să vă spun un secret, dar să nu ziceți la nimeni. După «Liceenii», mi s-a urcat succesul la cap. Mai beau, mai fumez, ies cu fetele… Vă rog, amânați-mă până la anul’”. Așa a început o strategie de amânare repetată, prin care reușea mereu să se strecoare printre reguli, până când Revoluția din 1989 a făcut ca toată această presiune să dispară peste noapte.
Nu doar sistemul îl punea la încercare, ci și propria familie. Relația cu tatăl său, uriașul nume al scenei românești, era plină de respect, dar și de tensiune atunci când venea vorba de carieră. Când i-a spus că vrea să devină actor, reacția părintelui a fost violentă, nu în gesturi, ci în intensitate. „Era ca și cum i-ai arunca cu tomahawk-ul. Așa a reacționat când i-am zis”, își amintește artistul, citat în cadrul podcastului. În spatele acestui șoc nu stătea doar orgoliul, ci și teama ca fiul său să ajungă într-o meserie plină de sacrificii.
Sfatul primit atunci a fost dur, lucid și fără ocolișuri: „Mi-a spus clar: ‘băiete, meseria asta e grea. Să nu te apuci de ea doar pentru că ești fiul meu. Mai bine alege alt drum’”. Cu toate acestea, în loc să-l oprească, cuvintele acestea au funcționat ca un test. Dacă după o asemenea avertizare tot a rămas hotărât să meargă spre actorie, înseamnă că nu era un simplu moft. Iar decizia lui de a merge mai departe, în ciuda opoziției inițiale, arată că nu s-a bazat pe uși deschise de altcineva, ci pe voința de a-și asuma drumul până la capăt.
Aceeași luptă interioară se vedea și în lucrurile aparent banale, cum ar fi taberele pentru copii sau întâlnirile cu oameni noi, unde era prezentat automat drept „fiul lui Bănică”. Pentru mulți ar fi fost un motiv de mândrie, dar pentru el a devenit o etichetă de care voia să scape. A povestit că nu-i plăcea deloc această prezentare, pentru că simțea că orice face e privit prin prisma numelui, nu a muncii lui. Dorința lui era clară: să fie văzut, judecat și, eventual, apreciat ca Ștefan, nu doar ca urmaș al unui mare artist.
Tocmai această nevoie de a-și demonstra singur valoarea l-a împins să muncească mai mult decât i s-ar fi cerut, să accepte provocări și să nu se mulțumească niciodată cu ideea că „e suficient că port un nume”. Fiecare rol pe care l-a obținut, fiecare proiect în care a intrat, fiecare succes pe care publicul l-a văzut pe scenă sau pe ecran au fost, de fapt, răspunsuri tăcute la întrebarea: „Poți să stai în picioare fără umbra tatălui tău?”. Iar ceea ce a ales să povestească acum, în podcastul Lianei Stanciu, nu e doar o serie de amintiri, ci o mărturie despre cât de greu, dar și cât de eliberator poate fi să-ți croiești singur destinul.“`