La șase ani de la plecarea dintre noi a lui Aurelian Preda, unul dintre cei mai iubiți artiști de muzică populară și religioasă, familia sa i-a organizat un parastas la care emoția și dragostea s-au simțit profund – chiar dacă lipsa colegilor de breaslă a lăsat un gust amar în sufletul celor prezenți.
Parastasul a avut loc la Mănăstirea Dervent, un loc cu o încărcătură spirituală aparte, unde fiica sa, Anamaria Preda, împreună cu soția și sora regretatului artist, au ținut să-i cinstească memoria cu discreție și demnitate. Chiar dacă niciun coleg de scenă nu a fost prezent, familia a simțit că sufletul lui Aurelian Preda a fost acolo, la masa caldă pregătită în tihna mănăstirii, unde Părintele Stareț și Părintele Efrem au gătit cu sufletul pentru pomenirea celui care a adus lumină în inimile a mii de români.
„Nu am mai invitat pe nimeni…”
Într-un interviu oferit pentru Star Popular, Anamaria Preda a vorbit deschis despre motivația deciziei de a nu mai trimite invitații artiștilor. „În anii trecuți am invitat… dar au venit foarte puțini”, a spus ea, cu un ton mai degrabă resemnat decât revoltat. A simțit, probabil, că o prezență sinceră nu are nevoie de invitație – iar absențele repetate pot deveni mai dureroase decât tăcerea.
În ciuda acestei realități triste, masa de pomenire a fost bogată și încărcată de semnificație. Ciorbă de pește, macrou cu sos de roșii, pește prăjit, mămăligă, cozonac, dulciuri și fructe – toate au fost gătite cu grijă și dăruire, ca pentru un om drag care merită tot ce e mai bun. A rămas, însă, multă mâncare. O imagine care spune, poate, mai mult decât orice discurs: golul lăsat de un om bun e greu de umplut, iar absențele spun uneori mai mult decât prezențele.
O tăcere care doare
Aurelian Preda a fost nu doar un artist cu har, ci și un om care a știut să strângă în jurul său o comunitate. A sprijinit tineri interpreți, a promovat muzica populară cu rafinament și respect pentru tradiție. Cu toate acestea, la șase ani de la moartea sa, nimeni din lumea artistică nu a fost prezent la parastas.
Este o imagine dureroasă, nu pentru public – ci pentru familie. Pentru o fiică ce își păstrează demnitatea, dar care nu poate să nu observe absența celor care, altădată, urcau alături de tatăl ei pe scenă.
„În prezent, nu mai țin legătura cu niciunul dintre artiști. Dacă m-am întâlnit cu ei la filmări, i-am tratat cu același respect…”, a spus Anamaria. O frază simplă, dar care ascunde o maturitate și o tristețe aparte. În lumea artistică, unde aplauzele și cuvintele frumoase curg din abundență când reflectoarele sunt aprinse, tăcerea din culise poate fi apăsătoare.
Speranța unui altfel de mâine
Cu toate acestea, Anamaria Preda nu și-a pierdut credința și speranța. Vorbește cu blândețe despre cei care au fost alături de ea în primele luni de doliu, chiar dacă sinceritatea lor a fost, uneori, doar de suprafață. Le mulțumește tuturor, fără reproșuri. Iar pentru parastasul de șapte ani, încă mai speră ca lucrurile să fie altfel.
Cuvintele ei nu sunt un apel public, ci mai degrabă o rugăciune nerostită pentru solidaritate și memorie. O dorință ca lumea artistică să nu uite, chiar dacă viața, graba și interesele de zi cu zi pot face uitarea ușoară.
Povestea acestui parastas nu e doar despre o comemorare. E despre memoria unui artist, despre respectul postum care ar trebui să fie firesc, despre familie, loialitate și dragostea care nu uită. Într-o lume în care omagiile se risipesc uneori în cuvinte goale, Anamaria Preda și-a cinstit tatăl în cel mai curat mod cu putință: cu sinceritate, cu credință și cu o masă caldă pregătită cu suflet.
Poate că la șapte ani, cei care l-au iubit pe Aurelian Preda nu vor uita. Și poate că, între timp, vom învăța cu toții că memoria unui om nu se onorează doar prin cuvinte, ci prin prezență. Chiar și în tăcere.