Bunicul Luizei Melencu, mărturisiri sfâșietoare la cinci ani de la dispariția nepoatei sale: „Am avut o premoniție… ceva mă apăsa”

La cinci ani de la dispariția Luizei Melencu, cazul Caracal continuă să lase răni deschise în sufletele celor implicați. Bunicul adolescentei a vorbit cu emoție și revoltă despre nedreptatea care apasă întreaga familie, despre speranțele care nu s-au stins și despre o premoniție care l-a tulburat chiar înainte de tragedie.

O premoniție care l-a cutremurat: „Am simțit că s-a întâmplat ceva”

Într-un interviu acordat emisiunii „Viața fără filtru”, bunicul Luizei a retrăit una dintre cele mai dureroase zile din viața sa: 14 aprilie, ziua în care fata a dispărut fără urmă.

„Când am venit de la pescuit, pe 14, aveam o stare ciudată… ca și cum cineva îmi spunea în gând că s-a întâmplat ceva rău. Prima mea întrebare când am intrat în curte a fost: ‘Unde e Luiza?’”, a povestit el cu voce tremurândă.

Această neliniște, pe care a simțit-o fără să o poată explica, a devenit de atunci o povară purtată zilnic, o presimțire transformată în realitate dureroasă.

Cinci ani de incertitudine și suferință

Pentru familia Melencu, timpul s-a oprit în loc. Au trecut cinci ani, dar răspunsurile întârzie, iar durerea rămâne neschimbată. Bunicul Luizei spune că încă nu poate accepta gândul că nepoata lui nu mai este în viață, mai ales în lipsa unor dovezi clare.

„Instituțiile nu mi-au oferit niciodată probe concludente. E foarte greu să spui ‘da, e moartă’ sau ‘nu, trăiește’. La mine să vină cu dovezi, nu cu vorbe. Să-mi spună clar pentru ce l-au arestat pe Dincă”, a declarat bărbatul, vizibil afectat.

Gheorghe Dincă, contestat de familie: „Nu cred că el a făcut-o”

În ciuda condamnărilor și declarațiilor oficiale, bunicul Luizei nu este convins că Gheorghe Dincă, principalul acuzat în dosar, este cu adevărat vinovat de dispariția fetei.

„Nu m-au convins niciodată că el este cel care i-a făcut rău. Nu au adus niciodată probe reale. L-au acuzat, dar nu ne-au spus cu ce, nu ne-au arătat nimic. Suntem, practic, tot acolo unde eram în prima zi”, spune cu tristețe bărbatul.

O familie prizonieră între speranță și neputință

Fiecare zi care trece este o luptă între dorința de a merge mai departe și durerea de a nu ști nimic. „Nu pot să-mi închipui că o las acolo, undeva, în uitare. Luiza poate fi încă vie. Eu nu pot renunța la ideea că poate, într-o zi, cineva o va găsi”, mărturisește bunicul.

Familia fetei refuză să își închidă sufletul. Trăiesc cu inima frântă, dar cu speranță. Așteaptă o veste, un semn, un om care să le aducă răspunsul pentru care se roagă de ani de zile.

Cazul Caracal – o rană deschisă pentru întreaga Românie

Dispariția Luizei Melencu, urmată la scurt timp de cea a Alexandrei Măceșanu, a scos la iveală nu doar o dramă umană, ci și deficiențe grave ale sistemului românesc. Anchete întârziate, lipsa unei coordonări eficiente între instituții și o lipsă dureroasă de empatie au făcut ca aceste familii să rămână prizonierii unui coșmar fără sfârșit.

„E greu să trăiești fără să știi. Nu știi ce să crezi, ce să faci. Nu știi dacă să o plângi sau să o cauți. E o pedeapsă pe care n-ar trebui să o simtă niciun părinte, niciun bunic”, spune bătrânul, cu lacrimi în ochi.

O lecție amară: sistemul trebuie schimbat

Mărturiile familiei Melencu nu sunt doar despre durerea lor. Sunt despre nevoia acută de reformă. Despre obligația pe care o are statul de a proteja viețile copiilor săi și de a răspunde ferm și clar atunci când o tragedie lovește.

„Nu vrem milă. Vrem dreptate. Vrem să știm adevărul. Și vrem ca nimeni altcineva să nu mai treacă prin ce am trecut noi”, a încheiat bunicul.

Numele Luizei Melencu a devenit un simbol al durerii, al speranței și al luptei unei familii care refuză să lase adevărul să se stingă. Și atât timp cât mai există o întrebare fără răspuns, acest caz rămâne viu – nu doar în dosarele Justiției, ci și în conștiința unei țări întregi.