Vestea dispariției lui Vasile Mănăilă, fost fundaș al Universității Craiova și campion al României în 1991, a căzut marți ca un trăsnet peste lumea fotbalului românesc. Avea doar 62 de ani. Un om tăcut, devotat, muncitor, care a preferat mereu faptele în locul vorbelor. S-a stins discret, așa cum și-a trăit viața, dar în inimile celor care l-au cunoscut și l-au iubit va rămâne mereu o prezență vie.
Așa începe mesajul postat de Universitatea Craiova pe pagina oficială, un mesaj scurt, dar încărcat de durere. Alb-albaștrii i-au adus omagiul cuvenit celui care a scris o filă importantă din istoria clubului: „fostul fundaş al Universităţii Craiova, campion al României în tricoul alb-albastru şi câştigător al Cupei. Dumnezeu să-l odihnească în pace!”.
Pentru suporteri, Mănăilă nu era doar un jucător, ci o parte din identitatea unei generații. Unul dintre acei oameni care, fără să caute lumina reflectoarelor, au dus greul pe teren. A fost un zid în defensivă, un caracter puternic și un coleg loial.
Născut pe 22 noiembrie 1962, în comuna Bordușani din județul Ialomița, Mănăilă a pornit pe drumul fotbalului la Farul Constanța. În anii ’80, când fotbalul românesc încă se juca pe terenuri cu noroi și tribune din beton, el a urcat pas cu pas, din rândurile juniorilor, până în echipa mare. A îmbrăcat tricoul Farului în două etape – între 1981-1984 și 1991-1995 – și a devenit rapid un jucător de bază.
Dar perioada de glorie avea să vină la Craiova, în inima Olteniei, acolo unde talentul și munca sa aveau să întâlnească recunoașterea. În 1991, sub culorile Universității, a cucerit titlul de campion al României și Cupa, în același sezon. Era momentul de vârf al unei cariere clădite cu efort și disciplină. Pentru fanii Științei, acel sezon rămâne legendar, iar Mănăilă – unul dintre eroii lui.
Un meci în tricoul naționalei, o viață dedicată fotbalului
Deși nu a fost o figură constantă în echipa națională, în 1991, Vasile Mănăilă a fost selecționat pentru un meci sub tricolor. O singură prezență, dar una care a însemnat enorm pentru el. Pentru un fotbalist crescut cu mingea pe maidanele Constanței, să cânți imnul în echipamentul României era un vis împlinit. Nu a fost un star mediatic, dar a fost un profesionist desăvârșit, respectat în toate vestiarele în care a intrat.
După retragerea de pe gazon, nu s-a despărțit niciodată de fotbal. Începând cu anul 2011, a lucrat în cadrul Academiei Hagi, ca antrenor și director coordonator al grupelor de copii și juniori. A fost omul din spate, cel care forma caractere, nu doar jucători. Un mentor liniștit, care știa să vorbească exact cât trebuie și să pună în sufletul celor mici esențialul: respectul pentru acest sport.
Un om simplu, cu inimă mare
Cei care l-au cunoscut îndeaproape spun că era un om modest, dar cu o coloană vertebrală de fier. Nu ridica tonul, dar nici nu făcea compromisuri. Știa ce înseamnă să porți cu demnitate un tricou, indiferent dacă e al Universității Craiova sau al unei echipe de copii dintr-un sat uitat de lume.
Nu-i plăceau aparițiile televizate, nu căuta glorie. Lumea lui era acolo, în iarbă, pe teren, între conuri, mingi și puști care visează să fie „noul Hagi” sau „noul Ilie Balaci”. Pentru toți acești copii, Vasile Mănăilă a fost mai mult decât un antrenor – a fost un exemplu.
Craiova plânge. Fotbalul românesc își ia rămas bun.
Dispariția lui Vasile Mănăilă nu e doar o pierdere pentru Craiova sau pentru foștii săi colegi. Este o amintire dureroasă că generația de aur a fotbalului autentic, muncit, cu ghete prăfuite și suflet uriaș, începe să se stingă.
El nu va apărea în topurile YouTube cu goluri spectaculoase. Dar fiecare meci pe care l-a jucat a fost o lecție de seriozitate și loialitate. Într-o lume grăbită, unde fotbalul se vinde rapid și se uită și mai repede, moartea unui om ca Vasile Mănăilă înseamnă sfârșitul unei epoci.
Dumnezeu să-l odihnească în pace. Și să-l primească acolo sus, într-o echipă cu suflet mare, așa cum a fost și el: un fundaș de nădejde, un om de caracter, un campion tăcut