Tragedia din județul Timiș, în care un adolescent și-a pierdut viața, a depășit rapid granițele unui dosar penal și s-a transformat într-un moment de ruptură pentru conștiința publică. Emoția colectivă, dublată de revoltă și neputință, a deschis una dintre cele mai sensibile și incomode discuții din societatea românească: când și în ce condiții pot copiii să răspundă penal pentru faptele lor?
Din acest șoc a apărut inițiativa civică supranumită „Legea Mario”, o petiție care a adunat în scurt timp zeci de mii de semnături. Nu este încă un proiect de lege, dar este un semnal clar că o parte semnificativă a societății simte că actualul sistem nu mai răspunde realităților de astăzi.
Un sistem construit pe protecție, nu pe pedeapsă
Legislația românească privind răspunderea penală a minorilor este una dintre cele mai restrictive din Europa. Copiii care nu au împlinit 14 ani nu pot fi trași la răspundere penală, indiferent de gravitatea faptei comise. Legea pornește de la prezumția absolută a lipsei de discernământ, considerând că un copil sub această vârstă nu poate înțelege pe deplin consecințele juridice ale acțiunilor sale.
Această filozofie are la bază ideea protecției copilului și a responsabilității statului de a interveni mai degrabă prin sprijin decât prin sancțiune. Însă tocmai această abordare este pusă acum sub semnul întrebării.
Zona gri a vârstei 14–16 ani
Pentru minorii cu vârste între 14 și 16 ani, răspunderea penală nu este automată. Ea depinde de dovedirea discernământului, stabilită prin expertize medico-legale psihiatrice dispuse de procurori sau de instanță. Abia după această evaluare se poate decide dacă minorul poate fi tras la răspundere penală.
După împlinirea vârstei de 16 ani, răspunderea penală devine automată, însă chiar și atunci sancțiunile sunt adaptate vârstei. Legea face o distincție clară între un adolescent și un adult, atât în ceea ce privește pedepsele, cât și scopul acestora.
Reeducare înainte de sancțiune
Sistemul penal juvenil din România este construit pe ideea de reeducare. Instanțele pot dispune măsuri educative neprivative de libertate, precum supravegherea, stagiile de formare civică sau consemnarea la sfârșit de săptămână. În cazuri mai grave, pot fi aplicate măsuri privative de libertate, cum este internarea într-un centru educativ.
Internarea într-un centru de detenție pentru minori este rezervată exclusiv faptelor de o gravitate extremă. Chiar și atunci, regimul este diferit de cel din penitenciarele pentru adulți, cu durate limitate și un obiectiv declarat de reintegrare socială.
Copiii sub 14 ani și responsabilitatea statului
Pentru copiii sub 14 ani care comit fapte violente, intervenția statului se face prin mecanisme de protecție specială gestionate de Direcția pentru Protecția Copilului. Consilierea psihologică, supravegherea sau plasamentul sunt măsuri administrative, fără caracter penal.
Această mutare a responsabilității de pe copil pe familie și serviciile sociale a devenit punctul central al controverselor actuale. Mulți percep sistemul ca fiind prea permisiv și incapabil să răspundă ferm unor acte de violență extremă.
O societate prinsă între emoție și rațiune
Susținătorii „Legii Mario” cer scăderea pragului de vârstă pentru răspunderea penală, argumentând că mediul actual îi expune pe copii la influențe mult mai periculoase decât în trecut. De cealaltă parte, specialiștii avertizează că o astfel de schimbare riscă să transforme un sistem de prevenție într-unul punitiv, cu efecte greu de reparat asupra dezvoltării copiilor.
Deși inițiativa nu a ajuns încă pe masa Parlamentului, presiunea publică este tot mai vizibilă. România se află, poate mai mult ca oricând, în fața unei alegeri dificile: cum trasezi linia fină dintre protecția copilului și responsabilitatea în fața legii, fără a sacrifica viitorul unei generații.