Bună ziua,
Mă numesc Elena, am 49 de ani și sunt căsătorită de aproape trei decenii. Avem un băiat plecat în străinătate și o fată care locuiește la facultate, în Cluj. Am crezut mereu că familia mea este singurul lucru stabil din viața mea, mai ales că am trecut prin momente grele împreună.
În 2008 am rămas fără locul de muncă. Soțul meu lucra în construcții în Italia și trimitea bani cât să ne descurcăm. Eu am rămas acasă cu copiii, încercând să țin totul unit. Ani de zile i-am dus lipsa, dar mă consola gândul că muncește pentru viitorul nostru.
Acum trei ani, am început să simt că ceva nu e în regulă. Vorbea rece, evita apelurile video, iar când venea acasă, parcă abia aștepta să plece înapoi. Într-o zi, o femeie m-a sunat. Mi-a spus calm, de parcă era ceva normal, că ea este „partenera” soțului meu de aproape doi ani.
Mi s-a rupt sufletul.
L-am confruntat. A negat, apoi a recunoscut pe jumătate. Mi-a spus că „nu a însemnat nimic”, dar în același timp mi-a cerut să înțeleg „nevoile lui”. Copiii au fost șocați, mai ales băiatul, care mereu l-a avut ca model.
L-am iertat atunci, sperând că a fost doar o rătăcire. Dar acum, de câteva luni, simt din nou aceeași distanță. Vine acasă rar, stă cu telefonul ascuns, își pune parolă peste tot. Și, cel mai dureros… când îl privesc, nu-l mai recunosc. Parcă trăiesc cu un străin.
Nu mai știu ce să fac.
Să-l las? Să-l iert din nou? Să lupt sau să renunț?
Vă rog, spuneți-mi… ce ați face în locul meu?