Klaus Iohannis și-a încheiat cei zece ani de mandat în fruntea României nu printr-un discurs grandios sau o gală festivă, ci printr-un gest tăcut, dar grăitor: un bilanț de peste 1.500 de pagini, împărțit în două volume, în care a așezat cu rigoare germană tot ceea ce a considerat esențial din perioada 2014–2024. Este o arhivă de gânduri, fotografii, inițiative și momente cheie, o radiografie rece, dar completă, a unui deceniu în care România a fost nevoită să-și păstreze echilibrul pe marginea unor crize istorice.
Primul mandat: un vis numit „România Normală”
Volumul întâi, întins pe 831 de pagini, acoperă perioada 2014–2019 și vorbește despre începuturi. Despre acei ani în care Klaus Iohannis venea cu speranța unui alt tip de președinte – calm, așezat, atașat de valorile democrației și de ideea unui stat „normal”. În acest volum se regăsesc teme mari: securitatea națională, statul de drept, relația cu diaspora, educația și economia.
Dar, dincolo de capitole și grafice, e vorba despre o viziune: aceea a unei Românii fără excese, în care instituțiile funcționează, în care aleșii sunt discreți, iar funcția prezidențială nu urlă, ci rostește.
„România Normală” nu a fost, poate, atinsă în totalitate, dar a fost direcția. Un ideal care, chiar și neterminat, a oferit repere într-o societate adesea rătăcită între zgomot și promisiuni.
Al doilea mandat: între crize și tăceri
Volumul al doilea, cu 769 de pagini, surprinde anii 2019–2024 – poate cea mai grea perioadă a României post-decembriste. Pandemia de COVID-19, instabilitatea politică, criza energetică, războiul de la graniță – toate au pus la încercare nu doar instituțiile statului, ci și răbdarea oamenilor.
Klaus Iohannis a rămas, și atunci, fidel stilului său: rezervat, mai degrabă observator decât protagonist. A preferat să se exprime prin gesturi instituționale, să medieze discret, să evite excesul de cuvinte. Unii l-au criticat pentru asta. Alții au apreciat că, în haos, vocea calmă este cea care te ancorează.
Volumul vorbește despre cum România a traversat pandemia, despre cum a încercat să sprijine educația, despre relația constantă cu diaspora și despre susținerea culturii și a valorilor naționale. Tot aici sunt notate eforturile de a proteja patrimoniul, de a promova sustenabilitatea și de a menține o linie echilibrată în politica externă.
Mai mult decât un document politic
Cele două volume nu sunt doar un raport tehnic. Sunt, poate, cel mai personal gest făcut de Klaus Iohannis ca președinte. Fiecare pagină poartă urmele unui mod de a înțelege datoria publică: cu răbdare, cu distanță, cu rigoare. Sunt pagini în care se simte grija de a nu lăsa nimic la voia interpretării, dar și dorința de a rămâne fidel unei conduite.
Fotografiile din timpul evenimentelor oficiale, declarațiile din momentele critice, parcursul politic pas cu pas – toate sunt așezate cu meticulozitate. E un mod de a închide un capitol fără să trântești ușa, de a-ți lua rămas bun fără să ridici vocea.
O moștenire discretă, dar solidă
Publicarea bilanțului are și un rol simbolic: marchează tranziția de la un om care a reprezentat instituția supremă a statului la un simplu cetățean care lasă în urmă un deceniu de istorie. Klaus Iohannis n-a fost un președinte spectaculos. Dar a fost constant. A fost o piesă stabilă într-un joc politic adesea instabil.
Criticat pentru tăceri, lăudat pentru coerență, Iohannis a ales să nu plece cu o conferință zgomotoasă, ci cu două cărți grele, la propriu și la figurat. Volumele sunt disponibile online, ca o invitație la transparență, dar și la înțelegere.
Pentru unii vor fi doar cifre și texte. Pentru alții – o arhivă valoroasă. Dar, pentru toți, sunt dovada că în România se poate încheia un mandat cu decență și fără resentimente.
Și poate că, dincolo de tot ce a făcut sau n-a făcut, Klaus Iohannis ne lasă un model: acela că tăcerea poate fi și ea un mod de a construi. Iar normalitatea, chiar neterminată, rămâne o direcție de mers.