În satele din Iași, numele lui George Chirilă circulă de ani buni pe o linie subțire între curiozitate și controversă: un bărbat asociat cu o familie uriașă, o gospodărie ridicată cu mâinile tuturor și o relație care, pentru mulți, rămâne greu de încadrat în tiparele clasice.
Din afară, povestea pare simplă: un om, două surori, 16 copii și o viață la țară care a funcționat mult timp ca un mecanism. Dar în spatele cifrelor și al etichetelor, tensiunea apare exact acolo unde nu se vede la prima privire: în ritmul zilnic, în sarcinile împărțite, în felul în care fiecare persoană ajunge să susțină, fără să-și dea seama, o bucățică din tot.
Un „trib” rural care trăia după reguli proprii
Modelul pe care l-a construit George Chirilă în mediul rural a fost descris, în termeni populari, ca un fel de „trib” autonom: o casă în care fiecare știa ce are de făcut, de la îngrijirea animalelor până la munca din grădină și treburile din jurul gospodăriei.
Într-un astfel de sistem, „normalul” nu e liniștea, ci mișcarea continuă. Când ai mulți copii, organizarea nu mai este un moft, ci devine singura formă de supraviețuire: ore, trasee, responsabilități, mici reguli care țin loc de pauză. Iar când una dintre rotițe se clatină, nu se aude imediat — se simte întâi în lipsa timpului, în oboseala care se adună, în faptul că o treabă rămâne nefăcută și apoi încă una.
Chirilă a vorbit public despre presiunea care s-a strâns în familie într-o intervenție la emisiunea „Asta-i România”, lăsând să se înțeleagă că ceea ce părea indestructibil, de fapt, depindea de o balanță fragilă: prezență, disciplină și un acord tacit că fiecare rămâne „în schemă”.
Când disciplina se lovește de dorința de autonomie
În momentele în care apar schimbări mari, realitatea se rupe în două: pe de o parte, gospodăria care cere aceleași lucruri ca ieri; pe de alta, copiii care cresc și încep să-și dorească altceva. Pentru George Chirilă, miza nu pare să fie doar munca, ci și legătura: cum rămâi aproape când familia se întinde, nu doar ca număr, ci și ca direcții de viață?
El spune că încearcă să păstreze contactul prin dialog și apeluri regulate, ca un fel de „fir” care să țină casa conectată la cei care nu mai sunt zilnic în curte. În același timp, a impus o formă minimă de reguli, tocmai ca desprinderea să nu devină, peste noapte, o ruptură totală.
Chiar și așa, dincolo de orice plan practic, rămâne partea care nu se poate contabiliza: liniștea dintr-o casă obișnuită cu aglomerația, cu vocile și cu pașii care se suprapun. Când ritmul se schimbă, cei rămași simt imediat cum sarcinile se multiplică, iar nevoia de reorganizare devine urgentă.
Schimbarea care a ridicat toată această presiune a fost una concretă și simultană: cinci dintre copii au decis să se mute la oraș, în căutarea unei vieți independente — iar George Chirilă a rezumat șocul acestei plecări astfel:
„Au plecat 5 deodată și au rămas descoperite anumite sectoare. Când copilul se răzvrătește, părintele nu are cu ce compensa”.
În gospodărie, efectul s-a văzut imediat: „sectoare” rămase fără oameni, treburi redistribuite peste noapte și o casă care, deși încă plină, a început să sune altfel.