Acsinte Gaspar s-a stins din viață, lăsând în urmă o carieră marcată de discreție, rigoare și respect pentru reguli. Pentru mulți dintre cei care l-au cunoscut, numele său rămâne asociat cu ideea de echilibru în spațiul public și cu un mod de a face dreptul fără stridențe, dar cu rezultate vizibile.
Cariera unui jurist care a mizat pe echilibru
Absolvent al Facultății de Drept din București, Gaspar a ales să slujească instituțiile într-un moment de redefinire a statului român. Între 1990 și 1996, a deținut funcția de secretar general al Camerei Deputaților, într-un context în care regulile parlamentare se reașezau, iar infrastructura legislativă trebuia reconstruită pas cu pas.
Implicarea politică a venit ca o continuare firească a experienței instituționale. Din 1994 a fost membru PDSR, menținând însă un profil sobru, orientat spre rezultate și proceduri. Ca deputat de Vâlcea, timp de două mandate, a susținut proiecte cu miză simbolică și tehnică deopotrivă, contribuind la inițiative privind Ziua Drapelului, Ziua Imnului, la cadrul pentru Legea Referendumului și la Legea tehnicii legislative. În viziunea sa, legea era un act de respect față de cetățean, nu un instrument de conjunctură.
Felul său de a lucra – atent, răbdător, concentrat pe detaliul normativ – i-a consolidat reputația de profesionist care nu confundă notorietatea cu autoritatea. A preferat munca din spatele scenei publice, argumentul bine structurat și disciplina textului de lege.
De la Parlament la CCR: repere și moștenire
În 2004, numirea la Curtea Constituțională a României a părut o consecință naturală a traseului său. În perioada 2004–2013, Gaspar a fost perceput drept un reper de stabilitate într-o instituție adesea traversată de tensiuni politice. A preferat să lase argumentul constituțional să vorbească, nu microfonul. Pentru el, interpretarea Constituției era un exercițiu de demnitate profesională și de responsabilitate publică.
Colaboratorii îl descriau ca pe un om riguros, dar cald, cu o autoritate care venea din calmul ideilor, nu din volumul vocii. Într-o epocă în care spectacolul public tinde să umbrească substanța, a rămas fidel unui stil sobru, orientat spre text, jurisprudență și coerență instituțională.
„un om al înțelepciunii, un sprijin tăcut al binelui public.”
Dincolo de funcții, rămâne imaginea unei cariere în care procedura, respectul și măsura au cântărit mai mult decât gesturile spectaculoase. A cultivat ideea că adevărata autoritate se clădește în timp, prin consecvență și prin atenția acordată fiecărui articol de lege.
Dispariția sa înseamnă mai puțin zgomot public și mai multă memorie instituțională: dosare citite până la capăt, opinii argumentate fără ostentație, hotărâri explicate cu răbdare. Pentru cei care l-au urmărit, acesta e firul roșu al parcursului său – o practică a dreptului în care forma și fondul se întâlnesc cu responsabilitatea față de cetățeni.
Condoleanțe familiei și celor apropiați. Cuvintele nu pot suplini lipsa, dar pot păstra vie amintirea unui profesionist care a ales să-și pună competența în slujba regulilor comune.
„un om al înțelepciunii, un sprijin tăcut al binelui public.”