Deși trăiesc cu câine din 2007, mie îmi e frică de câini. Mi-e un pic rușine cu frica asta, recunosc, dar nici n-avem cum, dintre toți oamenii, fix io să mă nasc complet și neîntinat de spaime. Nici nu știu cum s-o explic exact frica asta, că nu mă sperie atacul în sine, ci momentul declanșării lui, clipa aia când un câine s-ar putea dezlănțui. M-am gândit că e posibil să fie și din cauză că sunt sătul de scandaluri și de asta să am un fel de repulsie în ceea ce privește tonul ridicat pe care câinii îl folosesc când atacă.
Frica asta mă face să ajung să cunosc cam pe unde sunt toți câinii din zonele în care locuiesc, să știu fiecare poartă în spatele căreia stă un câine și cam cât de mult îi poate încăpea câinelui respectiv botul pe sub ea, astfel încât să nu mi-l capseze pe al meu. Mă termină psihic să fiu nevoit să-mi plimb câinele prin zone cu case, că acolo se dezlănțuie un adevărat potop de amenințări lătrate. Chiar dacă din unele zone m-am mutat de ani de zile, încă știu toți câinii din cartierele respective.
Și, dacă ar sta cineva să mă observe cum îmi scot câinele la plimbare, ar putea vedea cum eu traversez strada în zig zag de mai multe ori ca să evit porțile cu câini sau cum trec pe partea cealaltă de fiecare dată când apare un alt câine venind din direcția opusă. Mai ales când văd că celălalt câine se complace în nemișcare și se uită fix la al meu din noua lui postură de statuie.
Câinele meu e o fire foarte prietenoasă, șorecar, el s-ar juca cu absolut tot ce e viu, cred că și cobră dacă ar vedea pe stradă, el ar fi încântat. Ca să nu-l privez de interacțiunea cu alți câini, îi mai las și pe alți oameni să-l scoată sau îl scot cu o prietenă care are și ea câine, Rocky, cel mai bun prieten al câinelui meu și, când ne întâlnim cu alți patrupezi, o las pe ea să se ocupe, eu nu mă uit și aștept cu spatele să aud cum s-ar desfășura un eventual dezastru.
Momentan, am doi câini în cartier de care mă feresc foarte tare. Primul locuiește la casă și e foarte parșiv. Nu scoate nici un mâr, niciun câr până nu ajungi în dreptul lui. Te lasă să te simți în siguranță, să crezi că pericolul n-are nicio treabă cu contextul respectiv și, când ajungi în dreptul gardului lui, face cel mai sănătos salt sonor cu putință și începe să te înjure.
Mie îmi stă inima, trecătorii încep să sară de pe un picior pe altul, panica cuprinde sectorul 1. Nici nu știu ce rasă e, că n-am mai mai văzut. Arată ca un fel de câine dingo, dar mai mic. Și cel mai mult îi place să foșnească. Noaptea. Adică, dacă treci prin dreptul curții lui, după ora 22:00, în liniște totală și prin obscuritate, că zona Nordului nu e chiar luminată pe străduțe, auzi cum un prădător se aruncă brusc spre tine printre plantele din curte.
Satana de pe Virgil Madgearu
Cel de-al doilea câine, și cel mai înspăimântător, stă la bloc, pe Virgil Madgearu. Îl știți sigur, că a avut rolul principal în Tăcerea Mieilor. E un fel de caniș, aș zice, dar nu chiar, că are părul un pic mai lung. E o combinație de alb și gri și cred că are undeva peste 10 ani, că pare un pic trecut prin viață, adică are ceva din alura aceea sătulă a unei manichiuriste care profesează de cel puțin 20 de ani. Și e destul de măricel, cred că are în jur de 12-15 kilograme.
Aparține unei doamne pe la 60 de ani și detaliul cel mai înspăimântător la el este botnița. Nu știu unde a găsit doamna acel model, dar seamănă foarte mult cu masca pe care o purta Anthony Hopkins în Tăcerea Mieilor. Eh, câinele ăsta, atunci când vede un alt câine, intră într-un fel de proces de autoexorcizare. Se înfoaie și începe să latre și să mârâie de zici că își și înghite limba în același timp. Foarte ciudat.
Cerul se întunecă atunci când el face asta, copiii fug în lacrimi încercând să se ascundă înapoi în pâncele mamelor lor, Geneza dispare din Biblie.
Stapâna lui, care pare o femeie cu bun simț, oftează și încearcă să-i găsească scuze: “Așa e el, mai nebunatic. De ce ești tu zăpăcit? Nu știu ce îl apucă de face așa… Măi Azorel, mamă, nu e frumos. Stai, mamă, nu te lansa! El e foarte cuminte, altfel.” Altfel cum, doamnă? Când nu e Satana?
Toată lumea cu câini mai mici traversează când îl vede, deși el așa face la orice dimensiune de câine. Horror. Are și o manieră stranie de a se manifesta așa, că, în ciuda faptului că pare pe electroșocuri când îl ia criza, ochii îi rămâni ficși pe tine, de parcă se bucură când te vede că ești îngrozit. Nu cred că e nevoie să mai spun, câinele meu e încântat când îl vede.
În rest, toate bune și frumoase cu câinii din Herăstrău. E multă lume care uită să adune rodul digestiei acestora.
E multă lume care umblă cu câini mari dezlegați și, astfel, poți vedea des alegători care virează brusc la stânga. Am un domn cu doi câini pe la 30-40 de kilograme pe care îl lasă liberi și care urlă la mine de când mă vede: “Nu vă fac nimic!”, deși eu i-am explicat că mi-e frică de câini. E multă lume care zice: “Ah, al meu e cuminte.” După care al lui face o criză de nervi. Replica ce urmează e de fiecare dată aceeași: “N-a mai făcut niciodată așa!” Cre’că. Și ce să facem acum? Haideți să aplaudăm premiera.
Mi-ar plăcea o lume în care lumea să înțeleagă că unor oameni le e frică de câini și să-i țină mai aproape pe cei mai mari. În cazul în care te întrebai care e rostul acestui articol, cred că mi-ar plăcea să cred că te-ai relaxat puțin cititndu-l. Restul e ham ham.
Doamne ajută și Doamne ferește până când frica ne părăsește. Adișorul Cel Lătrătorul.