Un episod controversat din istoria recentă a politicii românești revine în atenție odată cu mărturiile omului de afaceri Bogdan Buzăianu, făcute în instanță, care readuc în prim-plan mecanismele netransparente din perioada administrației Băsescu. Antreprenorul, cunoscut pentru contractele sale cu Hidroelectrica, susține că a fost nevoit să plătească sume uriașe pentru a-și menține afacerile pe linia de plutire – bani direcționați, potrivit spuselor sale, către structurile de putere ale momentului.
Totul ar fi început în 2011, când, potrivit lui Buzăianu, a fost contactat de Elena Udrea, pe atunci ministru al Turismului și unul dintre cei mai influenți oameni din anturajul președintelui Traian Băsescu. Udrea i-ar fi solicitat o „donație” de 2,5 milioane de euro, cu destinația oficială către PDL. În realitate, suma ar fi fost menită să asigure liniștea contractelor sale cu Hidroelectrica, companie-cheie în domeniul energetic.
Un detaliu cu rezonanță puternică este faptul că Buzăianu ar fi menționat într-o discuție internă, cu propria contabilă, că banii erau „pentru Chior”, o referință directă și deloc voalat ironică la Traian Băsescu. Declarația scoate în evidență nivelul la care se purtau astfel de negocieri și sugerează implicarea unui nucleu extrem de restrâns și bine protejat în spatele promisiunilor de integritate politică.
Este important de menționat că, în acea perioadă, președintele Băsescu se prezenta public drept un luptător înverșunat împotriva „băieților deștepți din energie”. Încă din 2006, discursul său era constant axat pe demascarea acestor practici, acuzând interesele obscure care, potrivit spuselor sale, secătuiau bugetul de stat. Ironia este că exact acei „băieți deștepți” ar fi contribuit, din umbră, la susținerea financiară a formațiunii care îl susținea pe președinte.
Justiția românească a intervenit târziu. Abia în decembrie 2017, la finalul celui de-al doilea mandat al lui Băsescu, Direcția Națională Anticorupție a trimis cazul în judecată. Trecuseră deja peste șase ani de la presupusa mită, fapt care a ridicat serioase semne de întrebare privind momentul ales pentru demararea anchetei. Unii observatori susțin că dosarele au fost ținute în sertare până la o schimbare favorabilă de context politic.
Din punct de vedere juridic, rezultatul anchetei este dezechilibrat. Elena Udrea a fost inculpată, dar a beneficiat de prescripția faptelor, ceea ce a însemnat că nu a mai răspuns penal. În schimb, Traian Băsescu nu a fost niciodată cercetat în acest dosar, deși este menționat indirect în mărturiile cheie.
Reacția publicului la aceste dezvăluiri a fost una de indignare. Comentariile apărute pe rețelele sociale reflectă o frustrare acumulată în timp: „Totul s-a tăiat în timpul lui: pensii, salarii, drepturi. Iar Udrea și compania furau liniștiți.” Sau: „DNA a dormit cât era Băsescu președinte. De ce abia după ce și-a terminat mandatul au început să se miște?” Mulți cer acum ca și fostul președinte să fie tras la răspundere și să restituie „tot ce nu i se cuvine”.
Dosarul Buzăianu-Udrea-Băsescu oferă o radiografie nemiloasă a modului în care se împleteau influențele politice și interesele economice în culisele guvernării. Deși mesajul transmis public era cel al unei lupte necruțătoare împotriva corupției, în realitate, mecanismele de protecție și finanțare reciprocă păreau să funcționeze nestingherit în spatele ușilor închise.
Într-un stat de drept funcțional, asemenea acuzații ar fi urmat o traiectorie fermă și echitabilă, indiferent de poziția publică a celor implicați. Faptul că anchetele au început doar după retragerea de pe scena politică a președintelui Băsescu și că unele persoane implicate au scăpat de pedeapsă din cauza prescripției creează un precedent periculos și alimentează sentimentul de impunitate în rândul celor care au fost la putere.
În final, cazul rămâne emblematic pentru o epocă în care discursul despre reformă și integritate era folosit ca paravan pentru consolidarea puterii și protejarea intereselor proprii. Iar întrebările despre cum, cine și de ce au permis acest sistem să funcționeze, rămân – poate prea comod – fără răspuns.